Motto: Bazinul se umple cu apă, focul se aprinde cu foc, iar sufletul cuiva se modelează datorită sufletului altcuiva. - Rabindranath Tagore
de Ikigai
(Din seria Stihiile primordiale)
Zeitate înfricoșătoare și curioasă, FOCUL a mistuit mereu, cu întrebări, ființa care arde în căutarea unor explicații ale ordinii lumii. Foc este în vatra sobei omului, de unde își caută hrana zilnică, dar și în cămara sufletului unde își pregătește participarea la lume, având nevoie de căldura pe care o degajă arderea emoțională.
Focul e cu atât mai prețios cu cât se spune că zeii, egoiști, au ținut pentru ei această stihie. Un erou, Prometeu, asumându-și, prin hybris, vina tragică, a eliberat focul.
Focul este mijlocitor al regenerării, ca în imaginea simbolică a Păsării Phoenix, pasăre oraculară, care se autoincendiază în propriul cuib pentru a ca, din corpul Phoenixului părinte, să se nască o altă pasăre. Iată sacrificiul.
E foc în toate acțiunile oamenilor. Să vedeți. Primim o viață înfocată, înzestrați cu nevoi, care ard în noi și se multiplică o dată cu maturizarea noastră. Dintr-o perspectivă spirituală, focul reprezintă pasiunile, constrângerea, râvna, creativitatea și motivația noastră. Este o sursă de energie care necesită o moderare și control atent. Elementul Foc necesită limite, astfel încât să îl puteți îngriji și să-l hrăniți pe măsură ce cărbunii încep să se stingă. Este focul viu al vieții, care se hrănește cu aerul din alegerile noastre. Așadar, trebuie să dorim să creștem focul roșu al inimii, să căutăm binele, adevărul, frumosul, compasiunea iubitoare și bucuria pe lângă noi. Să învățăm să îmblânzim focul primelor impulsuri, să canalizăm energia stihială spre încălzirea blândă a spațiului nostru vital, având credința că ea se va propaga în jurul nostru și îi va mângâia pe cei aflați acolo. Să folosim înțelept sacrificiul lui Prometeu, convinși fiind de puterea regeneratoare a iubirii-sacrificiu, ca aceea a păsării miraculoase.
Și nu uitați că focul înseamnă lumină, nu doar căldură. Cunoaștere, credință, spiritualitate. Asta avem în noi, să folosim darul acesta. Să lăsăm să intre lumina, să nu provocăm umbrele. În lumina focului peșterii, umbrele sunt aparențe, iluzii. Mai bine să ne lăsăm orbiți de lumină.
E riscant să pârjolești în jur ca focul, care arde, tot ce e supus arderii, fără a sa voință. Să căutăm material ignifug, zic. Sau să ne întoarcem la apă? Lumina e în durere în amândouă. Focul e cauza luminii. Lumina ia forma focului. Lumina străpunge apa, deci lumina ia forma apei. Foc, apă, lumină. Care e cauza focului?
Vom încerca să aflăm un răspuns?
Esenţa lumânării nu este ceara care lasă urme, ci lumina. (Antoine de Saint-Exupery)
Toamna în munţi ia aspecte tragice,
Poate că nicăieri
Nu e atât de tragică iarna,
Ca în munţi, când vântul bate cu soare
Şi trebuie să faci primul foc în sobă,
Apoi al doilea foc
Şi totul să te coste scump,
Toamna tragică,
Noi junghiuri în spate şi înaintarea în vârstă
Şi prietenii, coborând tot mai gârboviţi,
Către pieţele austere,
În căutarea unui semn mănos,
Dinspre câmpia, ea însăşi tragică. (Adrian Păunescu)
Focul s-a născut
Dă-mi lemn, dă-mi păduri
să ard cu focul.
Cuvântul s-a născut.
Din creiere,
din mlaștini sau din nisipuri
lucinde sau nelucinde.(...) (Nichita Stănescu)
Daimonul către mine:
Vine focul, îmi zise, fii atent, vine focul
şi-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se
şi pe caprele negre de stâncă înecându-se
în moalele stâncii.
Marea, pe dânsa chiar o s-o vezi
suptă de fluviu şi pe acesta
supt de râuri şi pe acestea
supte de izvoare şi pe ele
absorbite de setea unei făpturi alergând.
Ai să vezi, îmi spuse Daimonul meu, mie,
ai să vezi
cum se usucă peştii
şi cum se împuţesc balenele
cum se evaporă meduzele,
căci îţi zic ţie, vine focul, mă auzi?
- Te aud şi ce să fac eu,
chiar dacă te aud ce să fac eu,
eu ce pot să fac eu?...
- Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,
repede, cât mai poţi să te schimbi! (Nichita Stănescu)
Ce arătare! Ah, ce lumină!
Stea alb-a căzut în grădină,
necăutată, neaşteptată: noroc,
săgeată, floare şi foc.
În iarbă înaltă, în mare mătasă,
căzu din a veacului casă.
S-a-ntors, ah, în lume o stea.
Mi-s mânile arse de ea. (Lucian Blaga)
Mă îndoiesc că stelele sunt de foc. Mă îndoiesc că soarele se mişcă. Mă îndoiesc că adevărul poate fi minciună. Dar nicioadată nu mă îndoiesc că iubesc. (William Shakespeare)
Am migălit mereu să-mi fac o lume,
Dar nu m-am înjosit ca Prometeu,
Spre-a-nsufleţi plămada mea de hume,
Să fur din cer un foc ce nu-i al meu.
Ci, nencetat ciocnindu-mă pe mine,
M-am străduit să scapăr singur eu.
N-am izbutit... Şi poate e mai bine.
Nu sunt destul de rece şi-mpăcat,
Ciudoasa râvnă încă mă mai ţine.
Aş vrea scânteia, licăru-nfocat,
Când va ţâşni din suflet să răsară,
Să nu m-aprind ca un păiş uscat.
Să pot purta în mine jar şi pară,
Nemistuit de propriul meu foc,
Să lumineaz şi-n mine şi afară,
Să nu fiu mie însumi obroc.
Când vulturul trimis să mă sfâşie
Va tăbărî cu groaznicul său cioc
Din inima-mi să rupă o fâşie,
Să-şi vadă pliscul negru luminat,
Şi-aprins pe loc de-atâta bucurie,
Să ducă-n ceruri taina ce-a aflat! (Vasile Voiculescu)
Orice privire spre tine însuţi e un incendiu sau un naufragiu, când peisajul lăuntric e o devastare somptuoasă de flăcări evoluând la orizontul mărilor - atunci dai drumul gândurilor, coloane turmentate de epilepsia focului interior. (Emil Cioran)
Image by ArthurHidden</a> on Freepik
