Despre pământ ca stihie primordială și pământul mamă (semnat Ikigai). Literatura ca formă de vindecare și ca inspirație pentru terapie.
Un text semnat de Ikigai despre pământ, ca stihie primordială. Aceste text este pur și simplu terapeutic. Desigur, nu e vorba de terapie în sensul formal al termenului, ci în sensul de vindecare. Citește versurile selectate de Ikigai și simte pământul. Citește-i gânduri și data viitoare când mergi la țară renunță la încălțări și lasă-ți tălpile să fie în contact cu solul.
Pământul- mamă, o mereu-geneză stihială
"Între cele două categorii de atribute (viaţă-moarte) există un raport de echilibru; chipul e surâzător, trupul cald şi darnic, sânul rodnic, dar pântecul care înghite şi digeră este conceput ca zonă infernală a marilor taine subterane" (V. Kernbach, Miturile esenţiale)
Mater (matrix), pământul, e matricea fundamentală a lumii vizibile, mai ales. Prin el facem înconjurul universului folosindu-ne toate simțurile. E locul în care se naște un răsad imbatabil, OMUL. Pământul e asociat cu pântecul matern, e o stihie a fecundităţii şi regenerării. Alături de apă, foc şi cer (aer), pământul este simbol arhetipal şi element fundamental în alcătuirea cosmosului.
Miturile autohtone ne spun povești fabuloase despre Pământul care a fost la început transparent, strălucitor, ca lumina, dar s-a întunecat mai pe urmă, după uciderea primului om şi după înrăirea oamenilor. Se zice că Pământul, ca orice fiinţă vie, are cap – Capul Pământului, inimă şi coadă. Sângele lui este apa. Sau, o altă legendă imaginează Pământul ca stâd pe apă, cum stă o frunză de nufăr; dar, fiindcă e prea greu, căci ţine atâta grozăvie de oameni, animale, copaci, metale şi pietre, şi s-ar scufunda, se sprijină pe patru stâlpi, care, la rândul lor, se sprijină pe patru peşti uriaşi.
Bogăția aceasta de idei și imagini despre mama THIRA, cum o numeau dacii, se explică prin importanța acestei "ființe" pentru noi. Toate culturile înfățișează, în diferite ipostaze, aceasă făptură: Gaia (greacă), Nut (egipteană), Semla (etruscă).
Pământul e sfânt, fie că e gândit ca origine, fie ca rodnicie, și se pare că este un laitmotiv în viețile noastre.
Ar fi bine să ne gândim mai des și mai conștient la această forță care ne însoțește pașii, să folosim acest singur reper fix în lume. Emană calm, siguranță, putere. Avem nevoie de ele? Să le luăm și noi de aici. Cred că se poate. Mergi cu tălpile goale pe pământ, culcă-te cu urechea lipită de vechiul lut și vei auzi muzica tandră, duioasă, maternă. Prețuiește și cinstește viața, de orice fel, pe care pământul o ocrotește. Să te gândești că tu, omule, ești cel mai puternic răsad al acestei mame și ea te-a rugat să ai grijă de făpturile ei mai firave. Asta e o bucurie, o participare la cosmos.
Să vedem încercări de Cosmos și în vorbe mai înțelepte:
„Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduhul topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere-apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.
N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neîndurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?
Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea - îndoielnic şi supus -
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.
Pământul răspundea. ”
(Lucian Blaga)
„A fost cândva pământul nostru străveziu
ca apele de munte-n toate ale sale,
în sine îngânând izvodul clar şi viu.
S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceast-a fost când o sălbatică risipă
de frumuseţi prilej dădu întâia oară
păcatului să-şi facă pe sub arbori cale?
Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară,
ştiu doar ce văd: sub pasul tău, pe unde treci
sau stai, pământul înc-o dată, pentr-o clipă,
cu morţii săi zâmbind, se face străveziu.
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci,
arzând se văd minuni – prin lutul purpuriu.”
(Lucian Blaga)
„Opreşte!
A răcnit sufletul,
Opreşte să mă dau jos!
Sunt sătul de-atâtea corvezi,
De-atâtea determinări, obligaţii şi legi,
Eu am fost făcut să fiu liber.
- Nu pot să mă opresc,
I-a răspuns pământul,
(Pământul din mine)
Dă-te jos din mers,
Dacă-ţi dă mâna
Şi fă-o chiar acum,
Când eu o să virez
Spre scârbă şi tină.
Dă-te jos în cer,
Prietene de-o viaţă,
Te iau când revin. ”
(Marin Sorescu)
Definiţia ipotezei
Şi dacă cerul e până la urmă
nemărginita mare?
Şi dacă luna nu-i decât pământul însuşi,
obrazul nostru pământesc privit în apă?
(Octavian Paler)
Nu mă-nspăimântă cerul, nici pământul;
Pe unul calc, pe celălalt îl străpung;
Sunt slab, sămânţa care-o suflă vântul
Pe stepele vieţii îndelung,
Dar el mă suflă unde vreau s-ajung!
Chiar dacă eşti la infinit de mine,
Dar ştiu că eşti şi-Ţi cat Împărăţia,
Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia.
O, Doamne, sunt contemporan cu Tine
Şi sunt contemporan cu Veşnicia.
(Vasile Voiculescu)
Ea era frumoasă ca umbra unei idei, --
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospeţe de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.
(Nichita Stănescu)
Eu sunt păstorul turmei.
Oile sunt gândurile mele,
Iar toate gândurile mele sunt senzaţii.
Gândesc cu ochii şi cu urechile mele,
Cu mâinile şi cu picioarele mele,
Cu nările şi cu gura.
Să te gândeşti la o floare înseamnă să o vezi şi să o miroşi.
.jpeg)
