Pentru a stărui mai mult asupra problemei terapiei la Spinoza, mă simt nevoit să fac apel la propoziția a XX-a a părții a V-a, unde Spinoza prezintă sintetic cele 5 puteri ale rațiunii asupra afectelor, adică cele cinci direcții terapeutice în această (psiho-)terapie filosofică : a) cunoașterea afectelor, b) despărțirea afectului de ideea confuză a unei cauze externe, c) persistența în timp a afectelor raționale, d) pluralitatea cauzală a afectelor raționale, e) capacitatea minții de ordonare și înlănțuire a afectelor.
În primul și în al doilea caz, strategia funcționează după cum urmează: pasiunea care rezultă dintr-o cunoaștere parțială va fi cel puțin micșorată prin intermediul despărțirii afectului de ideea cauzei externe, deoarece întrucât un afect negativ, precum ar fi ura, din moment ce este despărțit de cauza căruia îi este asociat (obiectul pe care ni-l imaginăm drept generator al afectului) dispare (conform EVP2) alături de șovăielile sufletului (animi fluctuationes) care însoțesc trecerile afective ale unui suflet nestăpânit de o conduită rațională. Desigur, trebuie avut în vedere aici faptul că atât cunoașterea, cât și puterea (și esențialmente toate cele cinci coordonate ale vieții bune) pot fi concepute gradual; de aici însăși exprimările lui Spinoza întâlnite nu de puține ori în decursul Eticii, spre exemplu „să cunoaștem, pe cât se poate [quantum fieri potest] mai clar și mai distinct[…]”. În cazul de față, cunoașterea poate fi mai adecvată sau mai puțin adecvată. Altfel, dacă lucrurile ar fi în alb și negru, proiectul lui Spinoza ar fi greu de imaginat. Scopul este ca potențialul afectiv al pasiunii să fie convertit în activitate; cu alte cuvinte, pasiunea care izvorăște dintr-o idee neadecvată să fie convertită prin schimbarea ideii asupra cauzei într-o virtute, adică într-o acțiune izvorâtă dintr-o idee adecvată, după cum se prezintă în EVP4S. În cel de-al treilea caz, EVP7 ne lămurește cu privire la faptul că strategia terapeutică a înțelegerii afective este eficientă și din punct de vedere temporal, adică nu este vorba doar despre o condiționare de moment pentru a genera o reacție dezirabilă, ci este vorba despre puterea crescută grație persistenței și prezenței mentale a cauzei afectului. Un afect care se naște din rațiune este mai puternic decât un afect opus care se naște dintr-o idee neadecvată întrucât cauza afectului rațional, care se raportează la noțiuni comune, este imaginată întotdeauna ca prezentă, conform EIIP38, pe când cauza unui afect asociat unei ideii neadecvate poate fi imaginată ca absentă. În ceea ce privește capacitatea intelectului de a se elibera de structurile mono-cauzale ale pasiunilor (atunci când un afect este asociat unei singure cauze, acesta este mai puternic decât dacă ar fi fost asociat unei multitudini de cauze și, în plus, în situația unei singure cauze, mintea este preocupată mai ales de ideea respectivă, deci capacitatea sa de a se raporta la alte cauze, „de a schimba gândul”, este micșorată, ceea ce este în mod fundamental rău, pentru că puterea constă și în capacitatea de a putea fi afectat de o multitudine de cauze), propozițiile IX și XI ale părții a V-a se dovedesc utile. EVP9 explică în demonstrația că răul unei situații de mono-cauzare rezultă din faptul că mintea este împiedicată din a gândi dacă este, în termenii lui P. Sévérac, supusă unui afect obsesiv; mintea suferă mai puțin (minus patitur) de pe urma unui afect care este conectat unei multitudini de cauze și pentru că mai multe cauze reprezintă mai multe idei și deci o preocupare multiplă a minții care asigură o anume flexibilitate mentală. Finalmente, în ceea ce privește capacitatea de ordonare și înlănțuire, este vorba de fapt despre ceea ce putem numi condiționare-recondiționare. În sinteză, avem de-a face cu o condiționare preexistentă, ca de pildă un anumit tip de reacție la un stimul care constituie un afect asociat unei idei inadecvate, pe care o transformăm într-o altă reacție, care vizează libertatea, propria putere de acțiune, după cum rezultă din nota propoziției X, iar aceasta din urmă se face prin asocierea rațională cu idei adecvate care permit ordonarea.
În momentul în care individul suferă de o pasiune, iar acesta își formează o idee clară și distinctă despre afectul respectiv, înțelegându-l drept necesar, ideea pasiunii respective se va regăsi în lista afectelor (care poate fi extinsă) din partea a III-a a Eticii, listă care expune relațiile logice dintre afecte (cum orice afect derivă dintr-unul dintre afectele primare, i.e. fie cupiditas, fie laetitia, fie tristitia). Proporția dintre adecvare și adecvare se schimbă grație înțelegerii, ceea ce îi conferă putere individului. Dacă nu poate să anuleze pasiunea respectivă, în sensul de a-i schimba direcția (pentru că doar un afect poate anula un afect opus), cel puțin îi va scădea din putere, întrucât nu vor mai ocupa atenția minții într-o mare proporție, ci îi vor permite minții să se gândească la alte lucruri, astfel, individul putând fi afectat de alte lucruri, el poate să își schimbe mai ușor dispoziția. Amélie Rorty pune în evidență o anume ironie a trecerii de la pasivitate la activitate la Spinoza, anume că ambele presupun iubirea, dar firește, în primul caz, cel al pasivității, avem de-a face cu iubirea pe care în termeni creștini o putem numi deșartă, întrucât este iubirea față de lucrurile perisabile a căror dispariție ne produce o scădere în puterea de acțiune, i.e. o tristețe. Avem cazurile importante de iubire obsesională, care sunt recurente în Etica și în TIE, anume avaritia, libido și ambitio, care pot acapara sufletul omului, fiind niște forme de afectivitate admirativă, adică niște afecte care valorifică imaginația, fixând o idee care ocupă în totalitate sufletul, „într-o asemenea manieră încât el nu se mai poate gândi la altceva: în cazul admirației, mintea este distrasă, ceea ce înseamnă că este absorbită într-un singur gând.” . În cel de-al doilea caz, avem de-a face cu o iubire luminată, cu o iubire care este o bucurie veritabilă însoțită de ideea asupra unei cauze eterne, anume iubirea de Dumnezeu, care rezultă cu necesitate din cunoașterea intuitivă (conform corolarului propoziției XXXII, care stipulează: „Din cel de-al treilea gen de cunoaștere izvorăște cu necesitate iubirea intelectuală față de Dumnezeu. Căci din acest gen de cunoaștere izvorăște bucuria dimpreună cu ideea lui Dumnezeu drept cauză” ) și care este cel mai înalt bun posibil pentru minte („suprema virtute a sufletului este de a-l cunoaște pe Dumnezeu” ), atât din punct de vedere al stabilității afective („Această iubire față de Dumnezeu nu poate fi tulburată de nici un afect de invidie sau de gelozie” ,), cât și din punct de vedere al rezistenței sale („Nu există nimic în natură care să fie contrar acestei iubiri intelectuale sau care să o poată nimici” ) și al beneficiilor propriu-zise pe care le dobândim, adică al creșterii în toate cadrele echivalente ale vieții bune, i.e. creșterea puterii, a libertății, a cunoașterii, a capacității de a fi activ și a bucuriei adevărate care ia aici forma beatitudinii, fiind corelată cu mulțumirea de sine, a cărei contemplare generează și mai multă bucurie, ceea ce ne situează într-o spirală virtuoasă: „cu cât sufletul se bucură mai mult de această iubire divină sau de această fericire, cu atât mai mult cunoaște […] adică […] cu atât mai puțin suferă de afectele care sunt rele” . Mai mult, această iubire nu poate fi excesivă, precum poate fi iubirea de lucrurile trecătoare. Oricât de bine sună proiectul renașterii întru activitate pe care ni-l propune Spinoza, trebuie să avem în vedere pe de altă parte dificultățile acestui proiect, una dintre ele fiind aceea că, pentru a se putea face această trecere, omul de rând (cel care nu e deja homo liber) trebuie „să fie suficient de norocos pentru a-și fi format o idee adecvată asupra concepției sale greșite asupra propriei persoane, o idee care să demonstreze necesitatea imaginării de sine confuze.” Cu alte cuvinte, pentru a trăi viața bună trebuie mai întâi să știi în mod adecvat ce este viața bună, altfel efortul devenirii tale, neavând direcție, este finalmente pasiv: „pentru a urmări cu succes înțelegerea, individul trebuie să aibă o înțelegere asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat a înțelege” . Dificultatea aceasta, într-o interpretare care nu face concesii, separă oamenii în două mari categorii, cei care sunt capabili să trăiască viața bună, dar nu se știe dacă vor reuși să o trăiască și cei care pur și simplu nu pot trăi viața bună, pentru că nu ajung la circumstanțele care să îi conducă la o cunoaștere adecvată asupra a ceea ce ar fi viața bună; practic, în absența unui prim pas, vulgus se situează în afara posibilității experimentării fericirii supreme.
Pentru a nu deznădăjdui, mai ales pentru că deznădejdea presupune contemplarea propriei neputințe, ceea ce produce tristețe, deci este eminamente rău să ne gândim la noi ca la niște ființa akratice din acest punct de vedere, să nu uităm că fericirea, libertatea, cunoașterea, activitatea și puterea vin întotdeauna în niveluri (de pildă, avem exprimarea din propoziția XXIV a părții a cincea, „cu cât cunoaștem mai mult lucrurile particulare, cu atât îl cunoaștem mai mult pe Dumnezeu” ). Pe de-o parte, fiecare minte are potențialul de a experimenta această viață bună, a filosofului, dacă are parte de prilejurile necesare, iar pe de altă parte, fiecare minte este parțial confuză, întrucât doar omul prin excelență liber are exclusiv idei adecvate, deci avem nevoie de terapie, atât cognitivă (care ia forma educației, cercetării, cunoașterii lucrurilor particulare și intuirii esențelor, mai ales esența lui Dumnezeu), cât și afectiv-emoțională, astfel încât individul care se confruntă cu o pasiune să aibă pe de-o parte capacitatea să o slăbească și, pe de altă parte, puterea de genera sau a face schimbarea la un afect derivat din laetitia („trebuie să recunoaștem că, dacă acest proiect va avea succes,[…] aceia care gândesc rațional și care au dobândit idei adecvate asupra corpului, minții și relației dintre ele nu vor ezita să pună în aplicare aceste idei, făcându-le utile în procesul de dobândire rațională a puterii [rational empowerment]” cu scopul final de a trăi viața bună, care „va continua să ia forma angajamentului activ cu lumea care dă putere [empowers] corpurilor și minților noastre” .
P.S. din păcate nu pot copia și trimiterile. Ele există în lucrare. Dacă vreți să vedeți de unde sunt citatele, vă rog să mă anunțați.
P.P.S. Imaginea nu îmi aparține.
